Un Dumnezeu care plânge împreună cu noi: Meditația PS Claudiu la Duminica a XX-a după Rusalii

Evanghelia de astăzi este prețioasă pentru viața noastră spirituală deoarece ne învață un aspect esențial al îndurării lui Dumnezeu pe care îl ignorăm de multe ori: acela al emoției, al compasiunii. Suntem obișnuiți poate și noi, ca și mulți credincioși, să ne gândim la îndurare, la milostenie ca și la ceva ce ne este distribuit într-un mod tehnic și distant, atunci când cerem și ne rugăm și noi destul de utilitaristic, ca și când am merge la un distribuitor de mărfuri. Cerem și câteodată primim, dar nu ne interesează să depășim acest prim stadiu, rămânând într-o zonă gri a amestecului dintre credință și superstiție. Momentul de astăzi ne vorbește despre un Dumnezeu care își manifestă compasiunea fără ca mama din evanghelie sau altcineva să facă vreo cerere, despre un Dumnezeu care își privește creatura nu cu ochi severi, nu cu un carnețel în care să noteze erorile și păcatele, ci cu dragoste simțind împreună cu noi durerea și bucuria noastră. Sfântul Evanghelist Ioan ne vorbește despre o altă înviere din morți, cea a lui Lazăr și în acel moment îl descoperim pe Isus plângând. Cred că ni se întâmplă destul de rar să ne gândim că atunci când ne rugăm lui Dumnezeu în durerile noatre, El plânge împreună cu noi. Îi spunem Tată, dar cât de greu trecem de la ceea ce spunem la ceea ce trăim, încercând să ne raportăm la Dumnezeu ca și la un Părinte care indiferent ce face este cu un ochi sau cu atenția sau cu gândul tot timpul la fiul lui, pentru a-l ajuta, pentru a-l proteja, pentru a-l ocroti. Ascultând lectura de astăzi să convertim inimile noastre, citind milostivire dar aducându-ne aminte de compasiunea Domnului pentru noi, cântând “Doamne îndură-te spre noi!” și meditând lacrimile Mântuitorului.

Un alt lucru important revelat de evanghelia de astăzi este următorul. În relația noastră cu Dumnezeu ni se pare că reușim în cea mai mare parte a timpului să ținem lucrurile sub un anumit control, în sensul că dincolo de păcatele și slăbiciunile noastre, menținem un nivel de plutire al bărcii vieții noastre rezonabil. Există însă în viața unui om și momente în care certitudinile se risipesc, în care lucrurile par să scape de sub control. Momente în care suntem cam ca și mortul din evanghelie în sensul incapacității noastre de a reacționa, de a cere ajutorul. În astfel de situații de criză, cât de mângâietor lucru e să știi că ai lângă tine o Mamă care își varsă lacrimile ei, atunci când tu nu reușești să plângi pentru păcatele tale; o Mamă ce te însoțește chiar și atunci când drumul tău este drumul morții; o Mamă ce imploră mila Cerului pentru tine iar Cerul se înduioșează și se îndură în fața lacrimilor ei.

Isus se îndreaptă spre noi atunci când noi nu suntem capabili să mergem spre El. Ni se pare că noi avem inițiativa, că noi facem, că noi dregem, dar suntem doar niște copiii ce stau pe umerii părinților și li se pare de aceea că sunt protagoniști și mai înalți decât ceilalți. Adevărul e că doar Îndurarea lui Dumnezeu ne susține, ne vindecă, ne scapă din ghearele morții și ne mântuiește. De aceea o cerem încontinuu la Sfânta Liturghie. Și tot de aceea Isus ne invită să o dăruim și noi celorlalți.

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Lc 7,11-16

În vremea aceea, S-a dus Isus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi dădeau mărire lui Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Sursa: e-communio.ro