Episcopul Ioan Inocențiu Micu – Klein

La data de 4 iunie 1728, pentru ocuparea scaunului rămas vacant prin moartea Episcopului Ioan Giurgiu Patachi, au fost propuşi trei candidaţi: primul - Iosif Hodermarszki, vicar rutean greco-catolic la Muncaci, care vânase mult timp scaunul episcopal de acolo;al doilea - Ioan Micu, teolog în anul al III-lea la Tirnavia, iar al treilea - preotul Ladislau Hatos din Făgăraş. Prin diploma din 25 februarie 1729 împăratul Carol VI l-a numit pe Ioan Micu nu numai episcop ci şi consilier imperial.

Noul episcop s-a născut la Sadu, scaunul săsesc al Sibiului, în anul 1692. După cinci clase secundare absolvite la colegiul Iezuit din Cluj, a trecut la seminarul din Tirnavia (Nagy Szombat) ca bursier al fundaţiei întemeiate de cardinalul Kolonich pentru educaţia teologilor uniţi.

Sigur, Adam Fitter nu bănuia când a propus sinodului alegerea tomnaticului elev al ordinului său, apriga luptă îndârjită pe care acesta va purta-o peste câţiva ani împotriva teologilor iezuiţi (de pe lângă episcopia unită), precum nu bănuia nici împăratul când a iscălit diploma de numire, marea furtună răscolitoare pe care va dezlănţui-o în viaţa naţiei româneşti din principatul Transilvaniei.

După ce a fost ales şi numit episcop, Ioan Micu a mai rămas în seminar până în iulie 1729 când a intrat în mănăstirea greco-catolică ruteană din Muncaci. La 5 septembrie a primit titlul de baron, devenind şi purtătorul numelui Clain (Klein = Micu în germană). În 23 septembrie a fost hirotonit preot, iar în 25 septembrie s-a călugărit luând numele de Inocențiu. În 11 septembrie 1730 a fost numit, iar în 5 noiembrie a fost consacrat episcop. După hirotonire a plecat la Viena, unde a insistat pentru asigurarea drepturilor acordate – legal – poporului român prin diplomele leopoldine. Revenit în Transilvania a fost înscăunat la Făgăraş, în 28 septembrie 1732.

În urma stăruinţelor sale, prin decretul din 11 decembrie 1732, împăratul Carol VI i-a dat loc şi scaun potrivit cu caracterul lui şi vot între staturile şi ordinele ţării atât în dietele Transilvaniei cât şi în congresele publice. Drept urmare între anii 1733-1744, sub domniile împăraţilor Carol VI şi Maria Terezia, a dus în dietă o luptă inegală pentru drepturile clerului şi poporului său.

În anii 1734-1735 a petrecut mai mult timp la Viena, unde a obţinut schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi de la Gherla cu cel de la Blaj, al cărui venit evaluat la 6.000 florini de aur, a fost destinat jumătate episcopiei, şi jumătate mânăstirii din Blaj, cu şcolile aferente şi seminarul de băieţi.

În 1737 a mutat reşedinţa episcopiei de la Făgăraş la Blaj, episcopie care va purta în continuare titulatura de Alba Iulia şi Făgăraş. Stabilit la Blaj, episcopul a creat prin colectă de la cler, fondul necesar reparării castelului din Blaj, edificării bisericii catedrale, a mânăstirii şi a şcolilor. În 1741 a pus piatra fundamentală a mânăstirii (terminată în 1747) în care se vor aşeza primii călugări bazilieni trecuţi prin şcoli înalte: Grigore Maior, Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea, oameni luminaţi cu care a început seria bărbaţilor atât de distinşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco - Catolică. Prin rescriptul din 3 septembrie 1743, a obţinut de la împărăteasa Maria Tereza sesiuni canonice (eclejii) pentru preoţi, locuri de casă şi biserică, dreptul fiilor de iobagi de a studia, accesul nobililor români la funcţii publice, precum și dreptul iobagilor de a nu mai fi maltrataţi.

O problemă deosebită de care s-a ocupat episcopul Inocențiu a fost cea a teologului iezuit, a cărui asistenţă continuă i-a fost impusă prin diploma de numire ca episcop. Lupta împotriva acestei instituţii a început-o încă de la numire şi o va continua prin excluderea teologului din locuinţa de la castelul episcopal şi de la masa episcopului, pe motivul că, fiind de alt rit, pretinde mâncăruri cu carne în zile de post răsăritean, smintind pe cei ce văd o asemenea comportare. A sfârșit acest conflict prin excomunicarea teologului Balogh, cel care a trimis informații curţii imperiale din Viena pentru deschiderea anchetei în 1744 împotriva episcopului.

Stăruinţele lui Klein pentru drepturile Bisericii şi naţiunii şi readucerea românilor din Transilvania într-o singură Biserică, cu excepţia câtorva din părţile Braşovului, Ţării Bârsei şi districtul Făgăraşului, i-au creat duşmani puternici care, profitând şi de tulburările călugărului sârb Visarion Sarai, l-au reclamat la Curtea imperială, acuzând că toate îndepărtările de la Unirea la care împărăteasa Maria Terezia ţinea atât de mult, se datorează episcopului. Vlădicul a crezut că marea lovitură pentru Biserica Unită va veni de la preoţimea înşelată în nădejdea pusă în promisiunile împărăteşti. De aceea a luptat cu toate forţele sale, intervenind atât la Viena cât şi în dietă pentru dobândirea drepturilor promise la începutul Unirii cu Roma.

Dar episcopul s-a înşelat. Furtuna s-a produs în sate între credincioşi şi a atras în vârtejul ei o parte a preoţimii datorită unui călugăr sârb, care nu cunoștea limba română, dar era înzestrat cu toate însuşirile cu care marii şarlatani de pretutindeni izbutesc să târască după ei mulţimile naive şi credule. Numele lui era Visarion Sarai. “Avea faimă de sfânt. Fusese la Ierusalim şi la Muntele Athos, ceea ce îi sporea prestigiul, iar paşaportul dat de patriarhul din Karlowitz spunea că merge iarăşi la locurile sfinte. Dispreţuia carnea şi băuturile şi dormea pe pământul gol cu o cărămidă sub cap şi spunea că în fiecare noapte i se arată Sfânta Fecioară, care îi călăuzeşte paşii, faptele şi vorbele. De pălărie îi atârnau panglici cu chipurile Mântuitorului şi a Maicii Sfinte.” Aşa îl descria Petru Maior călugărul sârb.

Acţiunea lui Sarai a durat între 11 martie şi 20 aprilie 1744, timp în care Vlădicul Inocențiu era cuprins în marea bătălie cu duşmanii renaşterii noastre naţionale. Călugărul a venit în Transilvania de la Lipova, unde sfinţise o cruce şi binecuvântase un izvor, pe care mult timp oamenii l-au frecventat, crezându-l tămăduitor de boli. Primul sat în care s-a oprit a fost Dobra. Era însoţit de un mare alai. Deşi n-a fost aşteptat cum a cerut, de către protopop în fruntea mulţimilor şi cu lumânări aprinse, totuşi lumea s-a apropiat de el. Spunea că predicile le rosteşte la îndemnul Maicii Sfinte şi erau scurte, cu un cuprins menit a prăbuşi în praf pe cei ce le ascultau. Fiind zi de duminică a fost invitat să intre în biserică, dar „sfântul” a refuzat, spunând că i s-a arătat Maica Sfântă şi i-a „interzis să calce pragul bisericii în care a slujit popă unit cu Roma”. A propovăduit în satele dintre Dobra şi Sălişte. Poporul îl asculta fascinat, urmându-l din sat în sat, aruncându-se la pământ înaintea lui. Pretutindeni, în calitate de „trimis al lui Dumnezeu” şi după „sfaturile Maicii Sfinte”, spunea că preoții uniţi „au vândut legea”, că botezul lor nu e botez, cununiile lor nu sunt cununii şi că ascultarea de ei duce direct şi sigur în muncile eterne ale Iadului, cu focul nestins şi viermele care nu doarme. Cuprinşi de spaima osândei de veci, în ignoranţa lor, credincioşii, la îndemnul „sfântului”, i-au alungat pe preoţii greco - catolici şi au refuzat să mai participe la slujbele lor. Morţii erau îngropaţi fără prohod şi pe copiii nou născuţi îi botezau… babele!, spunea Vlădicul Inocențiu în faţa comisiei de anchetă. “Popii uniţi trag clopotele la biserică şi nimeni nu merge. Stan Miclăuş din Sălişte a strigat: Unde sunt copiii popilor uniţi, să-i tăiem pe toţi cu toporul căci şi aceia sunt papistaşi! Credincioşii din Şibot, judeţul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele, aruncându-l afară şi înlocuindu-l cu altul, fiindcă în biserică slujise până aici un preot unit. În unele sate preoţii uniţi au fost prinşi şi bătuţi la îndemnul „sfântului”, iar în altele, cuprinşi de frică şi de valul agitaţiei, au părăsit şi ei unirea. În câteva săptămâni, între Mureş, Târnave şi Carpaţi, unirea a fost aproape total desfiinţată. Părţile din nordul Transilvaniei au rămas neatinse.” Așa mărturisea episcopul Inocențiu în fața comisiei.

Visarion a fost prins la Sălişte, dus şi anchetat la Sibiu şi apoi trimis la Viena unde i s-a pierdut urma. Dar această răzmeriţă a călugărului sârb a dus la sfârşitul însărcinării marelui episcop, Inocențiu Micu Klein. Din declaraţiile făcute de episcop la Viena în faţa comisiei de anchetă rezultă că în soborul mare din 25 iunie - 6 iulie 1744, la care au luat parte, pe lângă protopopi, mulţi preoţi, apoi mireni nobili şi ţărani şi chiar unii dintre cei ce părăsiseră unirea, episcopul a făcut o lungă expunere asupra luptei sale pentru drepturile şi privilegiile promise, dar totul a fost zadarnic fiindcă domnii ţării s-au opus. N-a putut obţine confirmarea diplomei a II-a leopoldine, din cauza opozanților din dietă. Dintre cei prezenţi la sinod, unii au ameninţat cu lepădarea unirii. Acest sinod a fost catalogat ca agitaţie împotriva stăpânirii, a Curţii imperiale. Pe de altă parte, reclamaţiile trimise la Curte împotriva episcopului îl mai acuzau că ar fi dat ordin protopopilor şi preoţilor să-l primească pe Visarion Sarai în triumf; o mare invenție și minciună.

Pe baza materialului informativ sosit din Transilvania, comisia de anchetă a Cancelariei aulice a formulat 82 de întrebări la care episcopul trebuia să răspundă. Convocat la Viena în faţa unei comisii de anchetă a Cancelariei aulice, Inocențiu a sosit în capitala imperială la începutul lunii iulie 1744, însoţit de secretarul său Petru Dăianu şi tânărul preot Petru Aron, întors de curând de la studii din Roma. Acasă, conducerea episcopiei a rămas în seama vicarului general, care era protopopul Nicolae din Biia, de lângă Blaj. La Curte stăpânea o atmosferă foarte duşmănoasă împotriva ierarhului român. La 16 noiembrie, la prima şedinţă, comisia de anchetă a încercat zadarnic să-l convingă să renunţe la lupta pentru Biserică şi Naţiune şi, deşi a răspuns la câteva întrebări care i s-au pus, a contestat competenţa comisiei de a face investigaţii împotriva lui.

La 9 decembrie 1744, după ce a aflat că împărăteasa ar vrea să-l închidă în faimoasa temniţă de la Graz, episcopul, sfătuit de nunţiul apostolic, a părăsit Viena, plecând la Roma. Aproape 7 ani s-au dus tratative între Sfântul Scaun şi Curtea din Viena pentru întoarcerea episcopului în patrie, dar toate intervenţiile Romei au fost zadarnice, împărăteasa nemaiputând fi înduplecată, ameninţând că dacă episcopul s-ar întoarce fără aprobarea ei, ar da dispoziţie să fie întemniţat. După foarte multe stăruinţe din partea Sfântului Scaun, la 7 mai 1751, episcopul Inochentie Micu Clain a demisionat din funcţie, renunţând la episcopat, asigurându-i-se o pensie anuală de 1.200 florini de aur, pe care succesorii lui la scaunul episcopal, Petru Pavel Aron şi Atanasie Rednic, i-au plătit-o regulat până la 28 septembrie 1768, când a încetat din viaţă. A fost înmormântat în Biserica „Madonna del Pascolo” din Roma.

În scrierile sale își exprimase dorința de a fi înmormântat în catedrala zidită de el la Blaj.

La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. La 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului a fost dus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime. La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, în cadrul unei Liturghii festive, într-un mormânt săpat în fața iconostasului din Catedrala „Sfânta Treime”, ctitorită de el în Blajul atât de iubit.

Materiale consultate:

Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.
Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900.
Aloisiu Tăutu, Testamentul și moartea episcopului Inocențiu Micu-Klein, în „Buna Vestire”, nr. 9, Roma, 1970.
Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma, 1745-1768, 2 vol., Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj, 1997.